SOLSTITIUL DE VARA: Ziua magică, celebrată şi de Google în 2015

Solstiţiul de vară marchează cea mai lungă zi a anului, de obicei pe 21 iunie – 20 iunie, în anii bisecţi.

Potrivit Observatorului Astronomic „Amiral Vasile Urseanu” din Bucureşti, în jurul datei de 21 iunie, longitudinea astronomică a Soarelui este de 90°. Este momentul solstiţiului de vară, care marchează începutul verii astronomice.

Pământul execută atât o mişcare anuală de revoluţie în jurul Soarelui, cât şi o mişcare diurnă de rotaţie în jurul axei polilor tereştri. Axa polilor păstrează (în prima aproximaţie) o poziţie fixă în spaţiu, ea fiind înclinată pe planul orbitei Pământului (numit planul eclipticii) cu 66° 33′. Datorită acestui fenomen, cele două emisfere terestre sunt luminate de Soare inegal în decurs de un an, fapt ce generează la latitudinile medii inegalitatea zilelor şi a nopţilor, precum şi succesiunea anotimpurilor.

Alte articole

Solstițiul de vară 2024. Începe vara astronomică. Obiceiul care aduce belșug și sănătate în această zi

Solstițiul de vară 2024. Când are loc anul acesta. Se întâmplă pentru prima oară în ultimii 228 de ani

Pentru un observator terestru, fenomenul se materializează pe sfera cerească prin mişcarea anuală aparentă a Soarelui în lungul eclipticii cu aproximativ 1° pe zi, planul eclipticii fiind înclinat faţă de cel al ecuatorului ceresc cu 23° 27′. La momentul solstiţiului de vară, Soarele se va afla la 23° 27′ distanţa unghiulară nord faţă de ecuatorul ceresc, el descriind mişcarea diurnă pe un cerc paralel cu ecuatorul, numit tropicul racului.

Denumirea de solstiţiu („Soarele stă”) este dată de faptul că la data respectivă are loc schimbarea gradientului mişcării Soarelui în raport cu declinaţiile acestuia. Soarele aflându-se la culminaţie (pentru latitudinea medie a ţării noastre) la 67° 52′ deasupra orizontului, durata zilei va avea cea mai mare valoare din an, respectiv 15 ore şi 32 de minute, durata nopţii fiind de numai 8 ore şi 28 de minute. Din acelaşi motiv şi crepusculul are durata maximă din an, iar la latitudinile ridicate, crepusculul se prelungeşte toată noaptea, locuitorii regiunilor respective fiind martorii frumoaselor „nopţi albe”.

După momentul solstiţiului de vară, durata zilei va începe să scadă, iar a nopţii să crească, timp de 6 luni, până la 21 decembrie, momentul solstiţiului de iarnă. În emisfera sudică a Pământului fenomenul se derulează în sens invers.

Observatorul Astronomic aminteşte faptul că, bazându-se pe acest fenomen, învăţatul grec Eratostene a reuşit să determine încă din anul 250 î.e.n., cu o precizie remarcabilă, lungimea meridianului terestru. Astfel, observând Soarele la momentul culminaţiei în ziua solstiţiului de vară în oraşele egiptene Siena, unde acesta se află chiar la zenit, şi Alexandria, unde Soarele avea o distanţă zenitală de 7° 12′, şi cunoscând distanţa terestră între cele două oraşe, Eratostene a obţinut valoarea lungimii cercului meridian. Aceasta a fost prima operaţie geodezică cunoscută în istorie.

Un moment semnificativ al anului, solstiţiul de vară este adesea asociat cu tradiţii populare care marchează noi începuturi. Oamenii din toată lumea sărbătoresc această zi cu petreceri, picnicuri, cântece, dansuri şi focuri uriaşe.

În vechime, solstiţiul de vară era folosit pentru a calcula momentele importante privind muncile agricole. De asemenea, era o perioadă foarte populară din an pentru a organiza nunţi.

În China antică, solstiţiul de vară era asociat cu energiile feminine – yin. Atunci se celebra Pământul, feminitatea, fiind o sărbătoare complementară solstiţiului de iarnă, asociat cu raiul, masculinitatea şi energiile yang.

În vechea Galie, actuala Franţă, avea loc sărbătoarea Eponei, zeiţa fertilităţii şi protectoarea cailor, în timp ce în zonele populate de triburile germane, slave şi celtice se aprindeau focuri uriaşe. În America de Nord, băştinaşii aveau diverse ritualuri prin care sărbătoreau Soarele, cu dansuri şi post alimentar.

Ziua de 21 iunie reprezintă o ocazie pentru druizii din timpurile moderne să se adune la complexul megalitic Stonehenge din Marea Britanie, pentru a participa la diverse ritualuri păgâne. Stonehenge („pietre în picioare”, în engleza veche), inclus în patrimoniul mondial UNESCO în anul 1986, reprezintă cel mai important complex de menhire din lume. Cele 17 blocuri de piatră ale sale, care cântăresc până la 45 de tone, ce susţin alte bârne de piatră, sunt aliniate în direcţia de unde răsare Soarele în timpul solstiţiului de vară, alimentând astfel teoriile potrivit cărora complexul de la Stonehenge ar fi un observator astronomic preistoric sau un templu al Soarelui.

După răspândirea creştinismului, în Europa, multe obiceiuri păgâne au fost preluate de această religie. În zone din Scandinavia, solstiţiul de vară a fost în continuare sărbătorit, dar s-a suprapus peste sărbătoarea Naşterii Sfîntului Ioan Botezătorul – 24 iunie.

În România, solstiţiul de vară este asociat cu sărbătoarea Sânzienelor, cunoscută în popor şi ca Drăgaica, celebrată pe 24 iunie. Asociate la rândul lor sărbătorii creştine a Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, Sânzienele îşi au originea într-un străvechi cult solar şi poartă în unele locuri şi numele „Cap de vară”.

Sărbătoarea Sânzienelor mai este denumită în popor şi „Amuţitul cucului”. Această pasăre cântă doar trei luni pe an, de la echinocţiul de primăvară (în jurul datei de 21 martie) până la solstiţiul de vară sau de Sânziene, pe 24 iunie. Se spune în popor că, dacă cucul încetează să cânte înainte de Sânziene, înseamnă că vara va fi secetoasă.

Potrivit etnologului Marcel Lutic „sub numele Sânziene se ascund trei elemente strâns legate între ele. Primul se referă la zânele, de obicei bune, zâne extrem de harnice în noaptea de 23 spre 24 iunie, adică noaptea Sânzienelor; al doilea este reprezentat de florile galbene ce înfloresc în preajma zilei de 24 iunie, flori având importante atribute divinatorii şi apotropaice, aceste flori fiind substitute vegetale ale zânelor cu acelaşi nume. Ultimul element vizează chiar sărbătoarea de pe 24 iunie, sărbătoare numită, mai ales în sudul României, şi Drăgaica”.

În jurul datei de 21 iunie, longitudinea astronomică a Soarelui este de 90°. Este momentul solstițiului de vară, ce marchează începutul verii astronomice.

Dupa cum este cunoscut, Pământul execută atât o mișcare anuală de revoluție în jurul Soarelui, cât și o miscare diurnă de rotație în jurul axei polilor tereștri. Axa polilor păstrează (în prima aproximație) o poziție fixă în spațiu, ea fiind înclinată pe planul orbitei Pământului (numit planul eclipticii) cu 66° 33′. Datorită acestui fenomen, cele două emisfere terestre sunt iluminate de Soare inegal în decurs de un an, fapt ce generează la latitudinile medii inegalitatea zilelor și a nopților, precum și succesiunea anotimpurilor.

Iluminarea planetei la solstițiul de vară

Pentru un observator terestru fenomenul se materializează pe sfera cerească prin miscarea anuală aparentă a Soarelui în lungul eclipticii cu aproximativ 1° pe zi, planul eclipticii fiind înclinat față de cel al ecuatorului ceresc cu 23° 27′. La momentul solstițiului de vară, Soarele se va afla la 23° 27′ distanța unghiulară nord fața de ecuatorul ceresc, el descriind mișcarea diurnă pe un cerc paralel cu ecuatorul, numit tropicul racului .

Denumirea de solstițiu („Soarele stă”) este dată de faptul că la data respectivă are loc schimbarea gradientului mișcarii Soarelui în raport cu declinațiile acestuia. Soarele aflându-se la culminație (pentru latitudinea medie a țării noastre) la 67° 52′ deasupra orizontului, durata zilei va avea cea mai mare valoare din an, respectiv 15h 32m, durata nopții fiind de numai 8h 28m. Din acelasi motiv și crepusculul are durata maximă din an, iar la latitudinile ridicate, crepusculul se prelungește toată noaptea, locuitorii regiunilor respective fiind martorii frumoaselor „nopți albe”.

După momentul solstițiului de vară, durata zilei va începe sa scadă, iar a nopții să crească, timp de 6 luni, până la 21 decembrie, momentul solstițiului de iarnă. Evident, în emisfera sudică a Pământului fenomenul se derulează în sens invers.

Este interesant de amintit faptul că, bazându-se pe acest fenomen, învățatul grec Eratostene a reușit să determine încă din anul 250 î.Ch., cu o precizie remarcabilă, lungimea meridianului terestru. Astfel, observând Soarele la momentul culminației în ziua solstițiului de vară în orașele egiptene Siena, unde acesta se află chiar la zenit, și Alexandria, unde Soarele avea o distanță zenitală de 7° 12′, și cunoscând distanța terestră între cele două orașe, Eratostene a obținut valoarea lungimii cercului meridian. Aceasta a fost prima operație geodezică cunoscută în istorie.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Înălțimea Soarelui deasupra orizontului la mijlocul zilei, în ziua solstițiului de vară și iarnă

Urmatoarele date ale solstițiului de vară

Ora de vară = TLR + o oră = GMT + trei ore

În timp, Noaptea de Sânziene — cum este denumită în folclorul românesc — a devenit o serbare populară, cu caracter tradițional.Pentru țărani, această zi este foarte importantă pentru prognoza vremii. În credința populară, se consideră că dacă plouă de Sf. Ioan Botezătorul (Sânziene) sau după, este de rău augur deoarece următoarele 40 de zile va ploua neîncetat, deci recolta de grâu, alune de pădure și salată va fi distrusă.

Din timpuri străvechi, semnul cercului a fost considerat de o importanță copleșitoare, crezându-se că el are forțe magice. Inelele, coroanele, brățările, colierele, centurile, cununile, ghirlandele nu întâmplător au forma de cerc, ci pentru ca acest simbol magic să-i apere pe purtătorii lor de forțele răului, care nu pot să treacă peste această graniță imaginară fără sfârșit sau început, în filosofie el reprezentând nesfârșitul, infinitul.

Tradiția dansurilor populare (existente în toată Europa), în care oamenii se țin de mână sau pe după umeri, alcătuind un cerc închis (de tipul horei), are aceeași semnificație. De asemenea, cu ocazia solstițiului de vară sunt organizate festivaluri dedicate focului și apei. 

Sursa foto: english-heritage.org.uk

Solstițiul de vară este marcat în mod deosebit și la complexul megalitic de la Stonehenge, Anglia, unde mii de oameni din lumea întreagă vin an de an să celebreze acest moment.

Tradiția și superstițiile au rădăcini străvechi, fiindcă cea mai lungă zi a anului a fost considerată punct de balanță, de răscruce, de schimbare, când există un anume moment în care toate stihiile stau în cumpănă, o zi a absolutului, înscrisă sub semnul focului, care este simbolul soarelui.

Pentru aceasta, în cinstea ei, se aprindeau focuri uriașe — replica terestră a soarelui, pe culmile dealurilor. Se credea că cine va trece prin foc sau va sări peste el în această noapte se va purifica și întregul an care urmează va fi apărat de duhurile rele, de boli, de molime și va fi fericit. Tradiția aceasta, care există și acum în țările Europei Centrale și de Nord, datează de secole, cu mult înaintea creștinismului.

Vechii celți serbau între 20-23 iunie solstițiul, aducând în acest fel mulțumiri zeiței Litha, care asigura fertilitate, bogăție, putere și ordine.

Vechii germani aprindeau focuri pe munte și rostogoleau la vale roți aprinse, care simbolizau soarele și pe zeul lor Wotan, în același timp ele având rolul să pună pe fugă spiritele rele.

În vechea Irlandă, sărbătoarea solstițiului de vară era dedicată reginei zânelor din South Munster — Aina, considerată cea mai mare zeiță din mitologia țării. În cinstea ei, țăranii făceau făclii din împletituri de paie și, într-un ritual asemănător retragerii cu torțe, înconjurau colinele Knockainy, pentru ca astfel vitele și holdele să fie apărate de duhurile rele și zeița să asigure protecție și fertilitate.

La populația Samen din zona Arctică există credința că, atunci când zeița soarelui, Beiwe, împreună cu fiica ei, Neida, iese la plimbare pe bolta cerului într-o sanie trasă de reni albi, ea gonește iarna și aduce din nou vegetația primăverii. În cinstea ei, la solstițiul de vară, pentru ca să-i mulțumească și s-o facă să mai revină și în anul următor, populația împletește din ierburi diferite coroane denumite ”inelele soarelui”, pe care le atârnă de uși și de ferestre și aprinde focuri pe culmi. Kupalo era zeița rusă a solstițiului de vară și este reprezentată printr-o păpușă din paie îmbrăcată în haine de femeie. În cinstea ei se făceau mari focuri, pentru ca ea să fie darnică și binevoitoare.