Strigătul de ajutor al lui Nea Mihai, bătrânul care numără ultimele săptămâni de viață pe care le mai are: „Nu am crezut vreodată că o să ajung al nimănui! Pot să vă strâng în brațe?”

Nea Mihai are puțin peste 60 de ani și a fost descoperit pe o bancă din Gara de Nord. Pe lângă durerile fizice cauzate de o boală necruțătoare, singurătatea face ca suferința să fie și mai grea de suportat.

Bărbatul a fost diagnosticat, mult prea târziu, cu o tumoră malignă. Medicii i-au mai dat doar câteva săptămâni de trăit, așa că, ajuns într-o situație la care nu s-ar fi gândit vreodată, își numără zilele rămase până la finalul crunt.

Povestea lui a fost descoperită de un bărbat care, ajuns în Gara de Nord, a auzit țipetele de durere ale lui Nea Mihai care a căzut de pe băncuța care i-a devenit pat. Tânărul l-a ridicat cu greu pe acesta și l-a așezat înapoi.

„Te-ai întrebat cât valorează viața?
Aveam să aflu răspunsul seara trecută! 30 lei și un bilet de tren până la o ultimă zi.
Pe Nea Mihai, l-am cunoscut într-o gară, aici, aproape de mine. Așteptam pe cineva, îi promisesem că îi voi fi gazdă pentru următoarele două zile până când va merge să-și rezolve unele probleme de sănătate.
În timp ce stăteam și analizam mersul trenurilor, un sunet ciudat de durere se auzea ca un ecou care nu dorea să se termine. “Auu.. Doamne!”

Alte articole

ANPC continuă controalele. Piedone a descins în Gara de Nord unde a închis până și toaletele

Bătrân de 93 de ani, păcălit cu 310.000 de euro de un preot fals. Escrocul i-a promis că îi va construi un cavou-monument

M-am întors brusc, mă speriasem și instinctul de apărare funcționase perfect. Nea Mihai, picase de pe bancă și părea să privească dezorientat la tot ce era în jur. Poate dormise mult și nu știa ce se întâmplă, sau .. aveam să aflu mai târziu.
Gara, primise în gazdă câțiva trecători. Unii grăbiți, alții mai puțin. Păreau indiferenți sau poate nu-l auziseră. Erau prea prinși în propria lume sau îngândurați. Prea multe probleme în jurul nostru ne țin captivi ca într-un bol.
Pentru un moment, mă aflam în același vid nebun. Eram atât de aproape de acest domn și totuși mult prea departe să reacționez într-o secundă. Un blocaj și cam atât!

Citește și: Imagini dezolante în casa bătrânei care a sunat la 112 ca să anunţe că moare de frig şi de singurătate: şi-a izolat casa cu cartoane şi şi-a acoperit patul cu celofan pentru ca apa care se scurge din tavan să nu i-l ude

– Ce ați pățit, sunteți bine?
– Copile.. nu prind dimineața!
Și privirea lui lungă, dicta următoarele ore. I-am întins mâna și l-am rugat să-l ajut să se ridice, cu rugămintea de a nu face mișcări bruște. Momentan, condiția mea nu-mi permite să ridic prea multă greutate.. dar îmi doream.
Am mai apelat la cineva și am reușit să-l punem pe bancă. Era mulțumit și împăcat cu sine, părea să fi înțeles că își duce ultimele zile sau luni.
– Nu mi-ați răspuns.. ce aveți?
… o tumoră malignă descoperită mult prea târziu.

Cu asta se “lăuda” dl. Mihai. La cei 60 și ceva de ani, singurătatea și boala erau singurele care îl înconjurau. Nu familia, nu prietenii sau cunoștiințele. Își ducea greul de unul singur!”, a povestit tânărul.

Nea Mihai a rămas singur, toți l-au abandonat, iar în ultimele sale clipe nu-și dorește decât să aibă pe cineva aproape.

„Domne.. mă vedeți? Am muncit și am dat tuturor atunci când mi-au cerut. Nu am crezut vreodată că o să ajung al nimănui! Am ajuns aici cu greu, nemâncat de ieri, n-am chef de nimic, nici măcar de viață. Doctorii au zis că mai am una sau două luni, atât! Ce le-am făcut de mă zoresc, nu știu. Și cât iubesc viața asta!”, spune Nea Mihai cu ultimele puteri.

Citește și: „Dacă aș muri mâine, nimeni nu ar afla”. Nea Gigi are 76 de ani și e cel mai trist pensionar. A fost uitat de familie și cunoscuți și trăiește din mila unui vecin

„Îmi vorbea cu un glas atât de tăcut și parcă își număra vorbele de teamă să nu le termine.
Lângă mine, un tonomat cu diverse. Am luat câteva sticksuri, covrigei și i le-am oferit.

“Luați măcar atât și o sticlă cu apă, nu e nimic în plus prin zonă. Vă pot ajuta cu ceva?”
Ștergându-și lacrimile cu greutate și durere în suflet, plângând atât de rău încât să nu-l înțeleg, mișcând din barbă ca un copil care s-a lovit recent, cerea îndurare.

“Dați-mi măcar 10 lei să-mi iau un bilet spre Tg. Jiu! Poate îmi scot ei lichidul.. cât mai am de trăit, măcar să nu mai doară!”. Și ofta din greu, parcă era ultima oară.

Am mers la casa de bilete și am cumpărat un bilet cu direcția indicată – 13 lei.. apoi i-am înmânat și cei 30 lei pe care îi mai aveam.

“Să vă fie cu folos și multă sănătate!”
Dar dânsul mai avea o rugăminte.
“Pot să vă strâng în brațe?”

Avea nevoie, simțea să simtă un suflet aproape și nu să mulțumească. Cineva, într-un moment critic îi întinsese o mână de ajutor sau îi oferise șansa să spere sau să creadă că mai există mâine. Adormise cu gândul că nu se va mai trezi.
Iar eu, îl auzisem, observasem și nu rămăsesem indiferent. Nu mâna întinsă sau bănuții, ci vorba îi oferise curajul să creadă că va mai exista o zi.

L-am strâns în brațe ca pe un cunoscut, urându-i să ne vedem cu bine. Dânsul, privindu-mă atent, a zâmbit cu lacrimi în ochi, zicându-mi:
“Dacă dumneata ești ultima persoană care mă strânge în brațe, rămân cu amintirea unui om bun, indiferent unde o să plec! Să nu-ți fie nici cum domne.. că m-am împăcat cu totul!”

Am plecat, m-am retras în mașină în așteptarea persoanei pentru care venisem. Nu am putut rezista și nici putere nu aveam să-i arăt dl-ui Mihai, cât sunt de slab. Am ieșit din gară, privind cerul și cerând îndurare pentru dânsul.
Pe unde mergeți, fiți buni! Nu știți ce suflete minunate puteți întâlni în plină stradă”.