SULEYMAN MAGNIFICUL, ce nu aţi văzut în serialul de la Kanal D

SULEYMAN MAGNIFICUL. „Mândru, orgolios, sigur pe sine, Suleyman şi-a urmat drumul trasat de istorie până în momentul în care, pe când avea doar 26 de ani, a întâlnit o sclavă care i-a bulversat destinul. Recent revenit din campania de la Belgrad, sultanul şi-a anunţat haremul că doreşte să petreacă noaptea cu o nouă sclavă.

Astfel, toate sclavele s-au gătit cu cele mai frumoase podoabe pentru că exista o veritabilă concurenţă între ele, fiecare dorind să fie cea mai frumoasă şi să fie remarcată de sultan deoarece tot viitorul lor putea depinde de decizia acestuia. Soliman a defilat în faţa tuturor sclavelor aliniate, care aveau ochii lăsaţi în pământ, cu excepţia unei rutence, cu sânii descoperiţi, care îl fixa fără încetare. Aceasta a fost amuzat de privirea sa răutăcioasă, de nasul ei cârn, de tenul luminos şi de corpul frumos. Fericita aleasă era Roxelana (Hürrem), fiica unui preot din Rutenia (Ucraina), prizonieră de război în cursul campaniei din Crimeea din timpul domniei lui Selim I, vândută ca sclavă lui Makbul Ibrahim Paşa, care, după ce i-a oferit o educaţie solidă, a oferit-o cadou reginei-mame, sultana Hafsa. Aceasta, fermecată de graţia şi manierele tinerei, a trimis-o în haremul fiului său, Soliman Magnificul. Tot ea este cea care îi va da numele de «Hürrem» – «cea veselă».

SULEYMAN MAGNIFICUL şi Hurrem

Hürrem ştia că în acea seara îşi juca destinul, că aceea era singura ei şansă: ori devenea o persoană importantă, ori rămânea sclavă toată viaţa. Sultanul a apreciat vitalitatea celor 17 ani ai săi şi, cu cât vorbea mai mult cu ea, cu atât devenea mai interesat. În acea noapte, Hürrem şi-a etalat calităţile pentru a-l mulţumi pe sultan şi, dacă luăm în considerare cantitatea şi calitatea cadourilor primite, cu siguranţă a reuşit. După ce sultanul a cerut să o revadă de mai multe ori, ea a devenit rapid favorita sa şi a început să fie respectată în harem, consolidându-şi poziţia în momentul în care a rămas însărcinată. Ulterior, după naşterea fiului lor, Hürrem a vrut să părăsească haremul, dar Soliman Magnificul, contrar tradiţiei, s-a căsătorit cu ea, devenind astfel cea de-a doua soţie a sultanului.

Alte articole

Monica Tatoiu despre femeile din ziua de azi: „Unde te uiţi, zici că-i copy-paste”

Adevărul din spatele demisiilor pe bandă rulantă de la Kanal D. Anca Ciota a renunțat la rubrica meteo: „Mă simt liberă pentru prima dată în viața mea”

Dragostea sultanului pentru Hürrem a înfuriat-o pe prima soţie, sultana Mahidevran. În consecinţă, a început o adevărată bătălie între cele două femei, luptă ce se acutiza de la o zi la alta, în ciuda eforturilor depuse de regina-mamă în încercarea de a le împăca sau măcar de a le tempera pe cele două. Cronicile perioadei afirmă că, într-una din zile, femeile s-au bătut atât de tare încât Hürrem, exagerându-şi rănile, a reuşit să convingă sultanul că, pentru a o pedepsi pe Mahidevran, trebuie să o exileze la Manisa, provincie al cărei guvernator era chiar fiul acesteia, Mustafa. După moartea mamei sultanului, Hürrem a devenit stăpâna haremului, mai ales că, în acest interval, ea îi născuse deja lui Suleyman patru băieţi: Mehmet, Selim, Baiazid şi Cihangîr.

Această fostă sclavă ruteană, ce mânuia la fel de bine pana şi sensul cuvintelor, l-a determinat pe sultan să se îndrăgostească atât de nebuneşte de ea încât, de multe ori, acesta părea că o asculta orbeşte. De altfel, atunci când pleca în campanie, ea îi scria scrisori care începeau cu: „Maiestatea Sa, sultanul meu, iubirea inimii mele, soarele ţării mele, steaua fericirii mele”, cuvinte ce îl atingeau profund pe suveran, care îi răspundea prin mesaje arzătoare precum: „Iubirea mea, draga mea, confidenta mea, viaţa mea, clarul meu de lună, sultana mea, regina tuturor frumuseţilor” etc. […]

Profitând de marea iubire a sultanului pentru ea, Hürrem a înlăturat toate barierele care îi blocau ambiţiile. Cu toate acestea, chiar dacă toată lumea îi accepta capriciile, ea nu avea nicio influenţă asupra primului-ministru, ba chiar era geloasă pe prietenia pe care sultanul i-o purta lui Ibrahim Paşa. În plus, marele vizir îl susţinea pe Mustafa ca prinţ moştenitor, fiul sultanei Mahidevran. În consecinţă, Hürrem urmărea să îl elimine pe acest om, care îi compromitea toate proiectele, în ciuda opoziţiei lui Soliman Magnificul. Ruteana era o femeie inteligentă şi ştia că nu câştigă nimic dacă insistă, aşa că a preferat să aibă răbdare şi să îşi consolideze în timp poziţia pentru a-şi realiza planurile.

Astfel, pentru a combate trio-ul format din marele vizir, soţia acestuia, Hatice, care era şi sora suveranului, şi Mustafa, fiul din prima căsătorie, Hürrem a luat decizia de a-şi căsători fiica, Mihrimah, cu Rüstem Paşa, emirul din Diyarbakir. În acest mod, a reuşit să construiască o a doua tabără, care să contrabalanseze puterea de decizie a celor trei şi să îşi susţină propriii copii în lupta pentru tron în detrimentul lui Mustafa.

SULEYMAN MAGNIFICUL şi uneltirile din jurul haremului

Pentru a-şi atinge scopurile, trebuia ca marele vizir să dispară, lucru nu foarte dificil, având în vedere că acesta s-a lăsat purtat de capriciile puterii şi a realizat mai multe erori. Deşi căsătorit cu sora sultanului, Ibrahim Paşa avea o metresă, Muhsine, cu care ţinea corespondenţa în timpul călătoriilor sale. Într-o zi, una dintre scrisori a ajuns în mâinile soţiei sale, care i-a făcut o scenă – incident rău primit la palat. Mai târziu, o gravă greşeală făcută de marele vizir a fost că a declarat unui ambasador: «Cuvântul meu valorează mai mult decât cel al sultanului», replică ce a fost repetată şi monarhului, acesta considerând-o ofensatoare. Cu o altă ocazie, în timp ce era în misiune în străinătate, marele vizir a semnat un act în care se autoproclama «Ibrahim, marele comandant al armatei». Sultana Hürrem a găsit în aceste trei evenimente momentul prielnic pentru a zdruncina integritatea reputaţiei acestuia. Mai mult decât atât, în timpul campaniei din Persia, Ibrahim Paşa a comis şi alte două erori importante, care au servit planurilor sultanei. Pe de o parte, se presupune că l-a spânzurat fără motiv pe ministrul de finanţe, Iskender Çelebi, şi, pe de altă parte, a fost găsită o scrisoare care dezvăluia un acord împotriva imperiului între marele vizir Ibrahim Paşa şi împăratul Carol V (Quintul).

În acest context, sultanei Hürrem i-a fost uşor să îl convingă pe suveran că a venit momentul ca marele vizir să fie eliminat. Într-o seară, Ibrahim Paşa a fost invitat la palat şi, după ce a fost ospătat bine, s-a retras într-una dintre camerele Seraiului, după cum avea obiceiul, unde a fost spânzurat de un călău din ordinul sultanului. Cel care era primul ministru «stimat» (Makbul) a ajuns primul ministru «asasinat» (Maktul). Deci, nu mai exista nicio persoană care să îl protejeze pe prinţul moştenitor Mustafa. Acesta era momentul aşteptat de Hürrem, însă pentru a-şi îndeplini scopurile, trebuia să fie prudentă şi să aibă în noul mare vizir un aliat. Pentru acest lucru, ea a reuşit să îl aducă în funcţie pe ginerele său, Rüstem Paşa.

Hürrem a plasat spioni în jurul lui Mustafa, ceea ce i-a permis să fie la curent cu cele mai mici gesturi pe care le făcea acesta. Totodată, ea a schimbat conţinutul scrisorilor dintre el şi tatăl său astfel încât sultanul a fost cuprins de mânie în faţa insolenţei fiului său. Într-o zi, acesta i-a scris: «Mustafa, fiul meu, nu te revolta împotriva puterii», dar scrisoarea s-a pierdut sau a fost falsificată. Suveranul şi-a trimis marele vizir pentru a-l sfătui pe fiul său, dar acesta s-a întors cu mesaje mincinoase, făcându-l să creadă că fiul său uneltea o insurecţie, alături de popor şi armată, pentru a-l răsturna şi a-i lua locul pe tron. În realitate, Mustafa nu avea o asemenea intenţie, însă această urzeală de minciuni au epuizat răbdarea bătrânului sultan, care, plin de remuşcări şi de regrete pentru că îşi iubea enorm fiul, a decis să îl condamne la moarte. Acesta a fost înmormântat alături de fratele său, Mehmet, prinţ de Manisa, în cavoul ridicat în grădina moscheii Şehzade (prinţi moştenitori), construită în 1542 de Mimar Sinan. […]

Izolat în durere, Soliman Magnificul s-a dedicat în întregime religiei şi, între timp, i-a comandat arhitectului său să construiască moscheea Süleymaniye. Sultana Hürrem, de asemenea, se liniştise şi, pentru că nu mai avea nicio luptă de dat, se ocupa şi ea de ctitorii pioase. A cerut să se construiască o baie publică dublă (hamam) în faţa bisericii Sfânta Sofia şi un complex religios la Haseki.

Marele vizir, Rüstem Paşa, care a fost decăzut, şi-a salvat capul, implorând să fie graţiat de sultan, iar noul prim-ministru, Ahmet Paşa, căruia la numire Suleyman i-a promis că nu îi va cere niciodată pecetea de mare vizir, nu s-a lăsat influenţat de sultana Hürrem. În 1554, o altă mişcare de revoltă populară, declanşată din cauza unei persoane care semăna cu prinţul moştenitor Mustafa şi instigată, după cum se crede, de către Baiazid, un alt fiu al lui Hürrem, a fost înnăbuşită, a costat capul lui Ahmet Paşa. […]

Hürrem, care îl dispreţuia pe noul prim-ministru, a urmărit, cât timp acesta se afla în funcţie, să îl elimine, însă jurământul lui Soliman era un important impediment. Astfel, într-o zi, i-a şoptit făţarnic sultanului: «Ai jurat că nu îl vei face niciodată să predea pecetea de mare vizir. În cazul ăsta, ar trebui să îl omori! Aşa te vei putea debarasa de el, fără să se considere că ţi-ai încălcat jurământul». Ahmet Paşa simţea că sultanul îl acuză, dar de asemenea ştia că nu o să revină asupra cuvântului dat, însă bătrânul sultan s-a lăsat încă odată convins de soţia sa, iar marele vizir a fost asasinat în sala de audienţă a palatului din Topkapi, apoi înlocuit cu vechiul prim-ministru Rüstem Paşa.

Pentru sultana Hürrem, drumul era din nou liber pentru cei doi fii în viaţă, Baiazid şi Selim, însă cei doi fraţi nu se înţelegeau deloc între ei. Baiazid semăna cu tatăl său şi era preferatul sultanei; era poet, virtuos, curajos şi toţi soldaţii săi îl iubeau. Selim, din contră, era detestat de toţi. Trebuia ca tronul să rămână al unuia dintre ei, dar cui? Până atunci, sultana Hürrem disputa titlul pentru fiul său mai mare, Selim; totuşi, în acel moment, nu mai era la fel de hotărâtă. Ea nu a apucat să fie martora acestei lupte fratricide, terminată cu victoria lui Selim, pentru că, îmbolnăvindu-se la Edirne, a revenit la Istanbul şi a murit în aprilie 1558, la vârsta de 54 de ani. Ea a fost înmormântată în cavoul construit în numele său din grădina moscheii Süleymaniye. […]”

(Fragment din lucrarea Mystère des Ottomans. Le Harem, autor Ilhan Akşit, Istanbul, 2010, capitolul „La Sultane Hürrem”; traducere și adaptare: Daniel Cristian Plăiașu, Historia.ro)