Tot mai mulți medici vorbesc, după izbucnirea scandalului privind moartea unor pacienți din secția ATI de la Spitalul Sfântul Pantelimon, despre faptul că România este una dintre puținele țări europene fără un protocol clar pentru pacienții aflați în faza terminală. Reglementările actuale, bazate pe un ordin din 2009, sunt considerate învechite și insuficiente de către specialiștii în terapie intensivă. În alte țări occidentale, precum Franța, Belgia, Olanda și Statele Unite, există norme care asigură un sfârșit demn pentru pacienții în stadiu terminal, scrie Adevărul.
Medicii susțin că în România resuscitarea unui pacient care suferă un stop cardiorespirator este obligatorie, chiar dacă pacientul sau familia refuză acest lucru. De asemenea, tot aceștia susțin că există deficiențe semnificative în legislația privind îngrijirea pacienților aflați în faza terminală, în special în ceea ce privește consimțământul informat. Cadrele medicale nu sunt suficient de familiarizate cu standardele internaționale de Good Clinical Practice (GCP), aplicabile în cercetarea medicală, dar insuficient integrate în practica zilnică.
„În primul rând, corpul medical, cu excepție, nu trece curricular prin tot ceea ce înseamnă standardele GCP, Good Clinical Practice, care te învață, printre altele, cum să iei consimțământul. Al doilea impediment este că, în continuare, noi avem consimțământ pentru actul medical, dar nu avem separat conceptul de consimțământ pentru tratamentul medical. Mă refer în sens holistic, la nivelul întregii profesii. În situații de urgență, în care consimțământul este prezumat în România, în situații amenințătoare de viață, în terapie intensivă, noi nu avem în mod simetric mijloace prin care pacientul informat să participe la tratament. Nu există, pentru că încă în România este subînțeles că partea acestui concept este inclus tot mecanismul, de la diagnostic, strategie terapeutică, outcome și așa mai departe. Este de menționat că la orice moment pacientul poate să își retragă consimțământul.”, a explicat psihiatrul Gabriel Diaconu pentru „Adevărul”.
Dar acest lucru se face pe „propria răspundere”, ori asta „este o chestiune care suferă multe variații”, accentuează Gabriel Diaconu.
În prezent, în România, nu există o legislație specifică care să permită desemnarea unei persoane care să reprezinte interesele pacientului în situații critice. Reprezentanții legali sunt adesea limitați la nivel de familie, iar acest lucru poate crea probleme în cazul partenerilor de viață care nu sunt căsătoriți sau care nu au o relație formală recunoscută legal, dar care sunt totuși profund implicați în îngrijirea pacientului, atrage atenția Gabriel Diaconu.
„Aceasta este o vulnerabilitate, pentru că nu este treaba noastră ca medici să verificăm cum funcționează relațiile din familie. Poți să ai cupluri care nu sunt căsătorite, dar care sunt cupluri stabile, dar deodată, într-o situație medicală, partenerul sau partenera nu poate participa la actul decizional medical.”, adaugă acesta.
În ceea ce privește măsurile în avans, cum ar fi testamentele medicale, România se confruntă cu o lipsă generalizată.
„Cu excepția zonei de medicină a transplantului, noi nu avem prevăzute astăzi măsuri în avans. Ceea ce unii numesc, în alte țări, testament medical. Partea testamentului medical, include cele trei componente: DNR – Do not resuscitate – să nu mai resuscitez , DNI, do not intubate – să nu fie intubat, respectiv DNT, do not treat – să nu fie tratat. Este o chestiune etică care a fost dezbătută și, în continuare, nu există un acord definitiv de expert vis-a-vis de dreptul pacientului de a semna că nu dorește niciun tratament”, a mai spus Gabriel Diaconu.