„Cred că dânsul a ţinut această taină, dar care devenind publică automat îl descalifică să mai rămână în fruntea Parchetului general”, a spus Băsescu despre acuzaţiile care îi sunt aduse lui Augustin Lazăr privind respingerea eliberării condiţionate a fostului disident comunist Iulius Filip.
Întrebat dacă ar trebui ca Augustin Lazăr să-şi dea demisia, Traian Băsescu a afirmat: „Aşa ar face un om de onoare. Eu, vă mărturisesc, când a venit l-am simpatizat fără să-l cunosc, ştiind că e procurorul care a adus brăţările dacice, dar evenimentul ăsta nu se potriveşte cu mine. Aş fi un caraghios să spun să rămână, când eu am condamnat comunismul şi instrumentele comunismului. Sunt capitole întregi despre ce făceau procurorii”.
Luju.ro a scris că Augustin Lazăr „a refuzat în două rânduri să elibereze un disident anticomunist”, Iulius Filip. „În anii ’80, după ce i-a trimis un pamflet lui Nicolae Ceausescu şi şi-a exprimat printr-o scrisoare sprijinul faţă de mişcarea anticomunistă „Solidaritatea” din Polonia, Iulius Filip a fost anchetat şi arestat în mai multe rânduri (..) În final, acesta fost condamnat la o pedeapsă de 5 ani şi 4 luni închisoare cu executare pentru „propagandă împotriva orândurii socialiste””, scrie sursa citată, care susţine că Iulius Filip a încercat de două ori să fie liberat condiţionat, fiind refuzat de o comisie condusă de procurorul Augustin Lazăr.
Procurorul general, Augustin Lazăr, a precizat că între 1985-1986 a fost procuror criminalist la Procuratura Alba Iulia şi a îndeplinit, periodic, atribuţii privind Comisia de propuneri pentru liberare din cadrul Penitenciarului Aiud, care examina situaţia condamnaţilor ce îndeplineau fracţia de pedeapsă pentru liberare condiţionată. El subliniază că această comisie nu dispunea eliberarea deţinuţilor, ci doar verifica îndeplinirea criteriilor tehnice pentru eliberare.
„Contrar afirmaţiilor lansate de unele instituţii de presă, rolul acestei comisii nu era de a dispune punerea în libertate a unor condamnaţi, acesta fiind exclusiv atributul instanţei de judecată, ci de a verifica îndeplinirea criteriilor tehnice prevăzute de art. 59-60 din Codul penal din 1969: îndeplinirea unei fracţii minime obligatorii din pedeapsa ce se executa şi inexistenţa rapoartelor de sancţionare disciplinară”, arată Lazăr.
El adaugă că pedepsele cu închisoarea se executau în temeiul mandatelor de executare emise în baza unor hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare, iar procesele-verbale ale Comisiei pentru liberare condiţionată se trimiteau instanţei de judecată competente a hotărî, persoanele condamnate putându-se adresa instanţei de judecată şi în cazul unor constatări negative ale Comisiei.
„Având în vedere perioada lungă de timp care a trecut, precum şi imposibilitatea consultării unor documente originale (în special a hotărârii judecătoreşti emise în cauza respectivă) care să probeze situaţia evocată, precizez că nu pot confirma aspecte concrete referitoare la persoana despre care se face referire în articolele de presă”, mai spune Augustin Lazăr.