Instanţa de arbitraj de la Haga a constatat că „nu există niciun fundament juridic pentru ca statul chinez să revendice drepturi istorice asupra resurselor din zonele maritime din interiorul aşa-numitei zone a celor „nouă linii de împărţire” a zonei maritime respective.
Beijingul consideră că îi revine suveranitatea asupra cvasitotalităţii Mării Chinei de Sud, zonă bogată în hidrocarburi, spre disperarea ţărilor rivale din regiune care revendică şi acestea suveranitate în porţiunile din această mare. Aceste ţări sunt Filipine, Vietnam, Malaezia şi Brunei.
China, care a boicotat audienţele, se bazează pe o delimitare de „nouă linii punctate” apărută în documente chineze mai vechi, datând din 1940. În cererea sa pe care a introdus-o în 2013, Manila a cerut Curţii internaţionale să declare că pretenţiile Chinei constituie o violare a Convenţiei ONU privind Dreptul Mării, cele două ţări fiind semnatare ale acestei convenţii.
Tribunalul internaţional a decis că „Beijingul a violat drepturile suverane ale Filipinelor în zona lor economică exclusivă”, mai precis într-un spaţiu de până la 200 de mile marine pe care un stat îşi exercită drepturile suverane. De asemenea, Curtea a decis că elementele revendicate de China nu au fost în măsură să găzduiască o populaţie umană şi, în consecinţă, nici statut de insulă.
China nu este mulţumită de decizia instanţei internaţionale de arbitraj şi a reacţionat. Beijingul insistă de câteva luni că această instanţă nu ar fi competentă să judece acest caz, din care a făcut „o adevărată cauză naţională” prin puternicul său aparat de propagandă.