Yuval Harari, manifest istoric despre COVID 19 şi criza ce va urma: „Omenirea trebuie să aleagă între divizare şi solidaritate globală”

Yuval Noah Harari este istoric şi profesor de istorie la Universitatea din Ierusalim, cunoscut pentru lucrările Sapiens: O Scurtă Istorie a Umanităţii, Homo Deus: O Scurtă Istorie a Viitorului şi 21: Lecţii pentru Secolul XXI. Tema predilectă a lui Harari este revoluţia cognitivă, detaliind evoluţia omului de la stadiul de Neanderthal la cel de Homo Sapiens, prin dezvoltarea limbajului şi a structurilor sociale, trecând prin cel de prădător, revoluţia agricolă şi ajungând la vremurile actuale, când atenţia s-a mutat pe evoluţia tehnologiei şi biotehnologiei. 

„Omenirea se confruntă cu o criză globală. Poate cea mai mare criză a generaţiei noastre. Deciziile pe care oamenii şi guvernele le iau în săptămânile care urmează, vor defini lumea pentru mulţi ani de acum încolo. Vor defini nu doar sistemele de sănătate, ci şi economia şi cultura. Trebuie să acţionăm prompt şi hotărât. Trebuie, de asemenea, să avem în vedere consecinţele pe termen lung ale acţiunilor noastre. Când avem de ales între alternative, trebuie să ne întrebăm nu doar cum să depăşim această ameninţare imediată, ci şi în ce fel de lume vom trăi, odată ce trece furtuna. Da, furtuna va trece, omenirea va supravieţui, majoritatea dintre noi va fi în continuare în viaţă, dar vom avea o lume diferită.

Multe dintre măsurile de urgenţă aprobate pe termen scurt, vor deveni parte din cotidian. Asta este natura urgenţelor. Ele grăbesc procese istorice. Decizii care, în vremuri normale, ar lua ani de deliberări, se iau în chestiune de ore. Tehnologii emergente sau chiar periculoase sunt puse la treabă, deoarece pericolul de a nu face nimic este chiar mai mare. Ţări întregi servesc drept cobai pentru experimente sociale la scară mare. Ce se întâmplă când toată lumea munceşte de acasă şi comunică doar de la distanţă? Ce se întîmplă când şcolile şi universităţile se mută în online? În vremuri normale, guvernele, afacerile şi inspectoratele şcolare nu ar aproba niciodată asemenea experimente. Dar acestea nu sunt vremuri normale. 

În aceste vremuri de criză, suntem puşi în faţa a două alegeri foarte importante. Prima este între supraveghere totalitară şi puterea cetăţenilor. A doua este între izolare naţională şi solidaritate globală.

Supravegherea subcutanată

Pentru a stopa epidemia, populaţii întregi trebuie să se supună unui set de recomandări. Există două moduri principale prin care se poate realiza acest lucru. Unul este ca guvernele să monitorizeze populaţia şi să-i pedepsească pe cei care încalcă regulile. Astăzi, pentru prima dată în istorie, tehnologia face posibilă monitorizarea întregii populaţii în orice moment. Acum 50 de ani, KGB-ul nu putea urmări 240 de milioane de sovietici 24 de ore din 24 şi nici nu ar fi putut spera să poată procesa toate datele obţinute. KGB-ul se baza pe agenţi şi analişti şi nu putea aloca câte un agent fiecărui cetăţean. Dar astăzi, guvernele au la îndemână senzori ubicui şi algoritmi extrem de eficienţi, în loc de spioni din carne şi oase. 

În lupta lor împotriva coronavirusului, mai multe guverne au declanşat deja noile sisteme de supraveghere. Cel mai notabil caz este China. Monitorizând îndeaproape smartphone-urile oamenilor, folosind sute de milioane de camere cu recunoaştere facială şi obligând populaţia să-şi controleze şi să-şi raporteze temperatura şi condiţia medicală, autorităţile chineze pot nu doar să identifice rapid persoanele suspecte de a fi infectate, dar şi să le refacă traseele şi să identifice persoanele cu care au intrat în contact. Mai multe aplicaţii avertizează cetăţenii de proximitatea oamenilor infectaţi.

Guvernele se bazează acum pe senzori şi algoritmi, în locul spionilor din carne şi oase

Acest tip de tehnologie nu este limitat la spaţiul asiatic. Primul ministru al Israelului, Benjamin Netanyahu, a autorizat recent Agenţia de Securitate a Israelului să folosească tehnologii de supraveghere care, în mod normal, sunt folosite pentru urmărirea teroriştilor, pentru a monitoriza pacienţii cu coronavirus. Când comisia parlamentară de specialitate nu a dat avizul pentru punerea măsurii în aplicare, Netanyahu a impus-o prin decret de urgenţă. 

S-ar putea spune că nu este nimic nou. În ultimii ani, atât guvernele, cât şi corporaţiile, au folosit tehnologii tot mai sofisticate pentru a urmări, monitoriza şi manipula populaţia. Totuşi, dacă nu suntem atenţi, epidemia ar putea marca un punct de cotitură în istoria supravegherii. Nu doar pentru că ar normaliza folosirea mijloacelor de supraveghere în masă, dar şi pentru că ar putea însemna o trecere bruscă şi dramatică de la supravegherea la vedere, la cea subcutanată. 

Până acum, când degetul atingea ecranul telefonului şi făcea click pe un link, guvernul voia să ştie exact pe ce ai dat clickul. Acum interesul s-a schimbat, iar guvernul vrea să ştie ce temperatură are degetul şi care este tensiunea arterială a corpului. 

Una dintre problemele cu care ne confruntăm, când trebuie să ne decidem care ne este poziţia vis-a-vis de supraveghere, este că niciunul dintre noi nu ştie în ce mod suntem urmăriţi şi ce ar putea aduce anii care vin în acest domeniu. Tehnologia de supraveghere se dezvoltă cu o viteză ameţitoare, iar ceea ce părea ştiinţifico-fantastic acum zece ani, azi este depăşit. Ca un exerciţiu de imaginaţie, gândiţi-vă la un guvern ipotetic, care impune măsura ca fiecare cetăţean să poarte o brăţară biometrică, care să monitorizeze temperatura corporală şi ritmul cardiac 24 de ore pe zi. Datele rezultate sunt adunate şi analizate de algoritmii guvernamentali. Algoritmii vor şti că eşti bolnav înainte să o ştii chiar tu şi vor şti unde ai fost şi cu cine te-ai întâlnit. Lanţul infectărilor ar putea fi mult scurtat, ba chiar oprit cu totul. Acest tip de sistem ar putea stopa o astfel de epidemie în câteva zile. Sună nemaipomenit, nu-i aşa?

Parte proastă este, însă, că un astfel de sistem ar oferi legitimitate unui sistem de supraveghere nou şi înfricoşător. Dacă ştii (nr. guvernu) că am dat click pe un link al Fox News, în loc de unul al CNN, afli ceva despre preferinţele mele politice şi, poate, despre personalitatea mea. Dar dacă îmi poţi monitoriza temperatura şi ritmul cardiac în timp ce văd clipul, poţi afla ce mă face să râd, ce mă face să plâng şi ce mă enervează foarte, foarte tare. 

Este crucial să ţinem minte că furia, bucuria, plictiseala şi dragostea sunt fenomene biologice, exact ca tusea sau febra. Aceeaşi tehnologie care identifică febra, poate identifica râsul. Dacă guvernele şi corporaţiile încep să ne recolteze datele biometrice în masă, pot ajunge să ne cunoască mai bine decât ne cunoaştem noi înşine şi pot nu doar să ne prezică emoţiile, ci chiar să le manipuleze şi să ne vândă ce vor, fie că este vorba despre un produs sau un politician. Monitorizarea biometrică ar face ca tacticile de hacking de date folosite de Cambridge Analytica să pară din Epoca de Piatră. Imaginaţi-vă Coreea de Nord în 2030, când fiecare cetăţean ar trebui să poarte o brăţară biometrică. Dacă asculţi un discurs al Marelui Lider şi brăţara detectează semnele furiei, eşti terminat. 

Sigur, se pot găsi argumente pentru care supravegherea biometrică ar fi utilă ca măsură temporară, în aceste vremuri de criză. Că ar dispărea, odată ce starea de urgenţă ar trece. Dar măsurile temporare au prostul obicei de a rămâne în vigoare şi după starea de urgenţă, mai ales că mereu există o nouă urgenţă la orizont. Ţara mea natală, Israel, de exemplu, a decretat starea de urgenţă în timpul Războiului de Independenţă din 1948, ceea ce a justificat o serie de măsuri temporare, de la cenzura presei şi confiscări de terenuri, până la reglementări speciale privind budinca (nu glumesc). Războiul de Independenţă a fost câştigat de mult, dar Israelul nu a declarat niciodată încheiată starea de urgenţă şi nu a abolit multe dintre măsurile „temporare” din 1948. Din fericire, prevederile privind facerea budincii au fost abolite în 2011.

Chiar şi când cazurile de infecţie cu coronavirus ar ajunge la 0, unele guverne avide după date ar putea argumenta că au fost nevoite să păstreze supravegherea biometrică, pentru că se tem de un nou val de infecţii, sau pentru că există o nouă tulpină de Ebola în Afica Centrală, sau pentru că… aţi prins ideea. În ultimii ani s-a declanşat o luptă imensă în ce priveşte intimitatea. Criza cauzată de coronavirus ar putea fi punctul culminant al acestei bătălii, cea care o împinge într-o parte sau în cealaltă. Pentru că, atunci când oamenii au de ales între intimitate şi sănătate, de obicei vor alege sănătatea. 

Poliţia săpunului

De fapt, alegerea între intimitate şi sănătate este chiar rădăcina problemei. Pentru că este o alegere falsă. Putem şi ar trebui să ne bucurăm atât de intimitate, cât şi de sănătate. Putem alege să ne protejăm sănătatea şi să oprim epidemia de coronavirus, nu prin instaurarea de guverne totalitare bazate pe supraveghere, ci punând puterea în mâinile cetăţenilor. În ultimele săptămâni, cele mai eficiente eforturi de a controla epidemia de coronavirus au fost înregistrate în Coreea de Sud, Taiwan şi Singapore. Chiar dacă aceste ţări au folosit într-o oarecare măsură sisteme de supraveghere, ele s-au bazat mult mai mult pe testare la scară largă, raportare onestă şi cooperarea benevolă a unui public bine informat.

Monitorizarea centralizată şi pedepsele aspre nu sunt singura modalitate de a face populaţia să respecte recomandări care îi sunt benefice. Când oamenilor le sunt comunicate date ştiinţifice şi când aceştia au încredere în autorităţi pentru a le fi comunicate aceste date, ei pot face ceea ce este bine şi fără a-l avea pe Big Brother care să-i supravegheze. O populaţie motivată de propriul bine şi bine informată este mult mai puternică decât una supravegheată şi ignorantă.

Gândiţi-vă, de exmplu, la spălarea mâinilor cu săpun. Acesta a fost unul dintre cele mai mari progrese din istoria igienei. Această acţiune simplă salvează milioane de vieţi anual. Deşi ni se pare un lucru simplu şi de când lumea, abia în secolul 19 a fost descoperită importanţa acestui gest. Înainte de acel moment, chiar şi chirurgii treceau de la o operaţie la alta, fără să se spele pe mâini. Astăzi, miliarde de oameni se spală zilnic pe mâini, nu pentru că le e frică de Poliţia Săpunului, ci pentru că înţeleg un fapt cert. Mă spăl pe mâini pentru că am auzit de bacterii şi virusuri şi înţeleg că pot cauza boli şi ştiu că spălatul pe mâini îi îndepărtează.

Dar, pentru a atinge acest nivel de cooperare, e nevoie de încredere. Populaţia trebuie să aibă încredere în ştiinţă, în autorităţi şi în mass media. În ultimii ani, politicieni iresponsabili au diminuat încrederea în ştiinţă, în autorităţile publice şi în media. Acum, aceiaşi politicieni iresponsabili ar putea fi tentaţi să o apuce pe cale totalitarismului, argumentând că nu se poate avea încredere în populaţie să facă ceea ce este corect.

În vremuri normale, încrederea erodată pe parcursul mai multor ani nu poate fi reconstruită peste noapte. Dar acestea nu sunt vremuri normale. În vremuri de criză, chiar şi părerile se pot schimba rapid şi radical. Poţi să te cerţi la cuţite cu fraţii tăi ani de zile, dar când apare o urgenţă, imediat descoperi o rezervă de încredere şi prietenie, şi daţi fuga să vă ajutaţi. În loc să construim un regim al supravegherii, nu este prea târziu să reconstruim încrederea oamenilor în ştiinţă, în autorităţi şi în media. Sigur că trebuie să folosim şi noile tehnologii, dar acestea ar trebui să dea putere poporului. Sunt de acord să-mi fie monitorizată temperatura şi tensiunea, dar acele informaţii să nu fie folosite pentru a crea un guvern atotputernic, ci ca să-mi folosească mie în a face decizii informate şi în a putea trage la răspundere guvernul pentru deciziile sale.

Dacă aş putea să-mi monitorizez starea medicală non-stop, aş putea afla nu doar dacă am devenit un risc de contaminare pentru ceilalţi, ci şi ce obiceiuri contribuie la o stare de sănătate mai bună. Iar dacă aş putea să accesez şi să analizez statistici de încredere cu privire la coronavirus, aş putea judeca singur dacă guvernul îmi spune adevărul şi dacă adoptă măsurile corecte pentru combaterea coronavirusului. Oricând cineva vorbeşte despre supraveghere, ţineţi minte că tehnologia poate fi folosită nu doar de guverne, pentru a monitoriza populaţia, dar şi de către oameni pentru a supraveghea guvernul.

Epidemia de coronavirus este, deci, un imens test de responsabilitate socială. În zilele ce urmează, fiecare dintre noi trebuie să aleagă să aibă încredere în datele ştiinţifice şi în specialiştii în medicină, în loc să ne încredem în teorii ale conspiraţiei nefondate sau în politicieni egoişti. Dacă nu vom face alegerea corectă, ne vom putea găsi în situaţia de a renunţa la libertăţile noastre cele mai de preţ, crezând că este singura soluţie pentru a ne păstra sănătatea. 

Avem nevoie de un plan global

A doua alegere importantă cu care ne confruntăm este între izolarea naţională şi solidaritatea globală. Atât epidemia în sine, cât şi criza economică rezultată, sunt probleme globale. Pot fi rezolvate eficient doar prin cooperare globală. 

În primul rând şi cel mai important, pentru a învinge virusul, trebuie să împărtăşim informaţiile la nivel global. Ăsta este marele avantaj pe care oamenii îl au în faţa virusurilor. Un coronavirus din China şi unul din SUA nu pot face schimb de informaţii despre cum să infecteze mai eficient oamenii. Dar China poate pred Statelor Unite multe lecţii valoroase despre coronavirus şi cum să lupte cu el. Ceea ce un doctor din Milan descoperă dimineaţă, ar putea foarte bine ca până seara să salveze vieţi în Teheran. Când guvernul englez ezită între mai multe opţiuni de plan de combatere, pot fi sfătuiţi de Coreea de Sud, care s-a confruntat cu această dilemă acum o lună.. Dar, pentru ca asta să se întâmple, avem nevoie de un spirit de colaborare mondială şi de încredere. 

În zilele ce urmează, fiecare dintre noi ar trebui să aleagă să aibă încredere în specialiştii în medicină, în loc de teorii conspiraţioniste nefondate şi politicieni egoişti

Ţările ar trebui să fie dispuse să împărtăşească deschis informaţii şi să caute sfaturi cu modestie şi trebuie să aibă încredere în datele pe care le primesc. Avem nevoie şi de un efort global pentru a produce şi distribui echipament medical, în mod special echipamente de testare şi aparate respiratorii. În loc ca fiecare ţară să încerce să facă acest lucru local şi să acapareze toate materilalele pe care poate pune mâna, un efort global ar ptea accelera semnificativ producţia şi ar putea asigura o distribuţie echitabilă a acestora. La fel cum ţările naţionalizează industriile cheie în vreme de război, războiul împotriva coronavirusului ar putea umaniza liniile cruciale de producţie. O ţară bogată, cu puţine cazuri de coronavirus, ar trebui să fie dispusă să trimită echipamente în ţerile mai sărace, cu mai multe cazuri, având încredere că, în caz de nevoie, alte ţări îi vor sări în ajutor. 

Am putea lua în calcul un efort similar pentru a pune laolaltă bazinul de personal medical. Ţările mai puţin afectate momentan ar putea trimite personal medical în cele mai afectate, atât pentru a le ajuta când au cea mai mare nevoie, dar şi pentru a acumula experienţă valoroasă. Dacă după un timp epidemia se mută în alte zone, ajutorul ar schimba şi el direcţia. 

Cooperarea globală este vitală şi din punct de vedere economic. Dată fiind natura globală a economiei şi a lanţului de aprovizionare, dacă fiecare guvern îşi vede de treaba lui, fără să-l intereseze de alţii, rezultatul va fi haosul şi o criză care se va adânci. Avem nevoie de un plan de acţiune global, şi avem nevoie de el rapid.

Alt aspect important este ajungerea la un acord global în privinţa călătoriilor. Suspendarea totală a călătoriilor la nivel internaţional pentru luni de zile va cauza blocaje imense şi va încetini lupta împotriva coronavirusului. Ţările trebuie să permită măcar persoanelor esenţiale să continue să călătorească, cum ar fi medicii, oamenii de ştiinţă, jurnaliştii, politicienii şi oamenii de afaceri. Asta se poate realiza printr-un acord global, bazat pe testarea prealabilă în ţările de provenienţă. Dacă ştii că doar persoane testate au avut acces într-un avion, ai avea mai mare încredere să-i laşi să intre în ţara ta.

Din păcate, în prezent, ţătile aproape că nu fac niciunul dintre aceste lucruri. O paralizie colectivă a cuprins comunitatea internaţională. Pare că nu există adulţi prin preajmă. Ne-am fi aşteptat încă de acum câteva săptămâni să vedem o reuniune a liderilor lumii, în care să fie pus la punct un astfel de plan global. Liderii G7 au reuşit să organizeze o teleconferinţă abia săptămâna asta şi nu au elaborat niciun astfel de plan. 

În cazul crizelor globale precedente, cum ar fi criz financiară din 2008 şi epidemia de Ebola din 2014, SUA şi-a asumat rolul de lider global, dar actuala administraţie americană a abdicat de la acest rol. A declarat foarte clar că ţine mult mai mult la mărirea Americii decât la viitorul umanităţii. 

Această administraţie şi-a abandonat chiar şi cei mai apropiaţi aliaţi. Când a interzis toate călătoriile din Uniunea Europeană, nu s-a deranjat nici măcar să anunţe Uniunea, ca să nu mai vorbim de a se fi consultat cu privire la această măsură drastică.  A scandalizat Germania prin presupusa ofertă de un miliard de dolari pentru a cumpăra de la o companie nemţească monopolul pe un viitor vaccin împotriva COVID 19. Chiar dacă administraţia americană ar schimba tactica şi ar propune un plan global de acţiune, puţini ar urma un lider care niciodată nu îşi asumă nicio responsabilitate, care niciodată nu îşi recunoaşte greşelile şi care mereu îşi asumă toate meritele, lăsând orice eventuală vină pe umerii altora. 

Dacă golul lăsat de SUA nu este umplut de alte ţări, nu doar că va fi greu de oprit actuala epidemie, dar moştenirea aceasta va continua să otrăvească relaţiile internaţionale mulţi ani de acum. Totuşi, orice criză este şi o oportunitate. Trebuie să sperăm că această epidemie va ajuta omenirea să înţeleagă gravele pericole ce vin din lipsa de unitate globală. 

Omenirea trebuie să aleagă. Vom merge pe drumul divizării sau vom adopta calea solidarităţii globale? Dacă alegem unitatea, va fi nu doar o victorie împotriva coronavirusului, ci şi împotriva tuturor viitoarelor pandemii şi crize care ar putea ataca umanitatea în secolul 21.”, a scris Harari în Financial Times.