Unda seismică a cutremurelor vrâncene se propagă pe o axă nord-est – sud-vest, ceea ce înseamnă că oraşele cele mai afectate ar fi, aşa cum au fost în 1977, Iasi, Vaslui, Bârlad, Galaţi, Brăila, Focşani, Buzău, Bucureşti, Ploieşti, Târgovişte, Craiova, Giurgiu şi Zimnicea. Ultimul de pe această listă, Zimnicea, are o istorie aparte legată de marele seism, ascunsă, de care se leagă atât distrugerea, cât şi renaşterea. Urmele acestei bătălii sunt vizibile şi astăzi, aşa cum erau şi mai bine de patru decenii. 12 blocuri stau mărturie a acestei istorii scrise departe de ochii lumii, opt blocuri rămase neterminate, la stadiul de schelet, blocuri care ar fi trebuit să facă parte din planul de reconstrucţie a oraşului distrus de seism.
Nebunia a început imediat după seara zilei de 4 martie 1977, iar panica de după cutremur a fost mai mare decât din timpul mişcării telurice. Şi nu a fost o teamă de moarte, ci o teamă faţă de autorităţi, de aparatul dictatorial şi faţă de Ceauşescu în sine. Sub impresia momentului, prim-secretarul PCR de atunci a sunat la centru şi a raportat că oraşul a fost distrus în proporţie de 80%. Când şi-a mai venit un pic în fire şi a văzut bilanţul, patru morţi şi mai multe clădiri vechi prăbuşite parţial, şi-a dat seama că amploarea dezastrului nu este nici pe departe atât de mare cât a raportat-o la Bucureşti.
Situaţia devenea cu fiecare clipă mai presantă, mai ales că Nicolae Ceauşescu se întorsese de urgenţă din vizita din Nigeria şi îşi anunţase sosirea iminentă în Zimnicea, pentru a vedea ruinele cu ochii săi. Temându-se să nu stârnească mânia dictatorului, prim-secretarul a decis să completeze artifical tabloul distrugerilor, cu vole şi excavatoare. Astfel, ce n-a reuşit seismul a desăvârşit omul. Pe 6 martie, când a venit Ceauşescu, totul arăta aşa cum fusese informat, casele fiind practic rase de pe faţa pământului. A vizitat toate locurile distruse şi s-a implicat personal în planurile de refacere a oraşului. Părţile bune au fost că atunci nau apărut în Zimnicea reţelele de apă, de canalizare, au fost asfalte străzile principale. Atunci au apărut primăria, casa de cultură, spitalul, construit cu fonduri alocate de statul austriac, liceul teoretic Zimnicea, făcut cu sprijinul guvernului elveţian. Ceauşescu gândea un oraş să se întindă pe 300 de hectare cu 52 de blocuri, dar 12 dintre ele nu au mai fost terminate niciodată şi stau şi acum, în 2021, mărturie a minciunilor ascunse sub moloz.
Regizorul şi scenaristul Bogdan Naumovici a realizat în 2019 un film despre această poveste. „Eu am avut o surpriză în 2015, când am dat de niște știri și reportaje cu primarul care a fost 20 de ani primar după Revoluție. Și omul povestește cum, de fapt, la Zimnicea, în seara de 4 martie, era o ședință de partid. Se schimba primarul la Zimnicea. A început zgâlțâiala și a căzut un perete. Zimnicea, oraș martir, dar au murit patru oameni. Primul secratar a raportat la București că Zimnicea este 80% rasă. Și, de fapt, aflăm cumva că la Zimnicea nu cutremurul a ras orașul, ci comunismul. A doua zi, Ceaușescu a anunțat venirea la Zimnicea și oamenii au zis „Dacă vine tovarășul Ceaușescu, îl dăm jos”.
Au făcut 46 de blocuri după ce au dărâmat casele oamenilor cu buldozere. I-au scos din case. Este ciudat cum de nu a răsuflat povestea. Am vorbit cu tine, am făcut filmul cu CTP. Am văzut filmul cu Adrian Sârbu, care are știință și informație. Nimeni nu știa de povestea asta cu Zimnicea. Singura mea ipoteză aici este că oamenii au fost fericiți că îi mută la bloc. Și au făcut 46 de blocuri. Și din blocurile acelea, 10 sunt încă neterminate„, a povestit Naumovici, la Marius Tucă Show.
Din cele 52 de blocuri, doar 40 au fost terminate. Proiectul de construcţie a fost oprit după şase ani, pentru că Nicolae Ceaușescu a retras toată forța de muncă pe care a trimis-o la București şi a trabsferat-o la construcţia Casei Poporului. Şi astfel istoria reconstrucţiei oraşului Zimnicea s-a încheiat brusc, tot dintr-un capriciu comunist, la fel cum a început şi demolarea.